Poveste: Beatrice - Copilul soarelui

A fost odată o fetiță care iubea toate creaturile de pe pământ. Prietenii săi erau fluturii, florile, viețuitoarele și soarele. Într-o bună zi, s-a trezit cu o întrebare: „Oare ce se ascunde după dealul cel mare?". Privighetorile i-au șoptit că acolo se așterne linia orizontului - locul unde poți atinge soarele cu mâinile. Curioasă și nerăbdătoare, a alergat într-un suflet în căutarea mamei sale. Sprijinită de tocul ușii, mama o privea blajin.
- Mamă, mamă! Mă duc să mă joc cu soarele!
- Dar soarele e atât de departe de noi...Cum vrei să te joci cu el?
- După deal. Acolo își dă întâlnire cu prietenii săi - copiii.
- Beatrice, dragul mamei, nimeni, niciodată, nu a văzut ce se află dincolo de deal, pentru că acolo trăiește Zgripțuroiul, omul cu cea mai aspră inimă. Iar cine a urcat dealul, nu s-a mai întors.
Bănuitoare și mâhnită, a plecat în pădure să afle adevărul.
- Broscuțo, e adevărat că oricine a urcat dealul nu s-a mai întors?
- E adevărat, Beatrice, răspunse broscuța, sărind, țuști!, în lac.
- Aricelule, e adevărat că Zgripțuroiul are cea mai aspră inimă de prin locurile noastre?
- E adevărat, răspunse abătut aricelul.
Incapabilă să discearnă cum este posibil să ai cea mai aspră inimă, Beatrice și-a pus în gând să fugă pe ascuns de acasă.
Și, cum urca ea gâfâind dealul în miez de noapte, se opri o clipă să se odihnească. Atunci, de la spate, se ridică, ca de gheață, luna. Stelele, pădurea, copacii se cutremurară la dezlănțuirea unui tunet violent. Iar Beatrice împietri de groază: chiar lângă ea, se înfățișă o arătare cu cel mai fioros chip. Înspăimântată, o zbughi la goană, apoi, ca un bolovan, se prăvăli la vale și proptindu-se într-un copac abia respirând, se ghemui cu ochii închiși... să nu mai vadă chipul Zgripțuroiului. Fragilă și micuță cum era, nici nu reuși să bage de seamă, căci Zgripțuroiul a și înhățat-o în mâinile sale hidoase.
- Pe pământul meu, nicio inimă de om nu are voie să calce!, urlă de furie Zgripțuroiul.
Speriată, fără să mai apuce să spună ceva, Beatrice s-a trezit închisă și legată în cel mai de dedesubt loc de pe pământ, unde totul era negru, și unde dragoste nu era deloc. Dar până și în cele mai cumplite împrejurări, mai rămâne loc de speranță...
O rază de soare a străpuns straturile neînduplecate ale pământului, a tăiat în lung și-n lat întunericul și s-a așezat încetișor lângă Beatrice, mângâindu-i creștetul.
- Bună dimineața!, spuse domol raza de soare.
- Vai, dar tu cine ești?, întrebă curioasă Beatrice.
- Eu sunt sora ta, zise raza de soare, luând, într-o clipită, chip de fetiță. Am venit să te salvez. Sunt copilul soarelui, la fel cum ești și tu.
- Oh, suspină emoționat...dar câți copiii are soarele?
- Mulți, atât de mulți, câte raze de soare sunt pe cer. Fiecare ține de cald pământului cu dragostea sa.
- Dar ce s-a ales cu Zgripțuroiul?, întrebase șovăitor Beatrice , în timp ce desena un cerculeț cu degetele-i prin țărână.
- Soarele i-a înviat inima, zise raza de soare și dispăruse subit.
Bucuroasă și cu zâmbetul pe buze, Beatrice a deschis ochii. Privind în jur, recunoscu odaia sa, pătuțul său și înțelese pe dată că a fost un vis urât sau, dimpotrivă, unul deosebit de frumos. Fericită, a dat buzna afară, a ridicat mâinile spre cer, a salutat călduros soarele și, cu ochii mijiți, i-a mulțumit.

A fost odată o fetiță care iubea toate creaturile de pe pământ. Prietenii săi erau fluturii, florile, viețuitoarele și soarele.

Muză: #prietenamea, copilul soarelui-răsare
Idee: mama
Text: Elena Marjineanu (mulțumesc)