»
Cine mă cunoaște știe că am fost dintotdeauna un om greu de controlat – cu lumea lui – azi aici și mâine acolo. Un om care-și schimbă planurile cât ai zice ,,hop". Un om care azi e la înot, mâine vrea să facă pictură, iar peste o săptămână se gândește că poate luptele libere l-ar interesa și tot așa.
Am schimbat 2 universități cu profiluri total opuse, am lucrat toți 3 ani de facultate. Am făcut voluntariat. Examenele le susțineam în sesiunile repetate (cu toți studenții bravo). Viața socială – era de invidiat – film/teatru/concerte. Mâncam în oraș mai des decât acasă, haine îmi cupăram o dată în lună precis. Aveam prieteni cu care mă distram nebuneşte, aveam timp să citesc, să merg la sală, să învăț, să ajut, să cresc. Aveam obiceiuri sufletești care le repetam și-mi dădeau energie. Eram unica dintre prietenele mele pe care eu le măritam imaginar zicându-le ,,Eu încă cu copii voștri mă voi juca, după, poate îl voi avea pe al meu" (hahahah eu sunt prima cu copil).
Făceam destule înainte.
Îmi plăcea viața mea, aș fi de-a dreptul fățarnică să nu recunosc asta.
După l-am întâlnit pe tatăl Beatricei. Știți cât de poveste e la început. Eram cu capul în nori și cum, necum, m-am descurcat să fiu un copil mare până când m-am măritat.
Nici în timpul sarcinii nu m-am schimbat prea mult. Erau ceasuri în care nici nu realizam că sunt însărcinată. Nu conștientizam, dar nu pentru că nu voiam copil. Nu. Nu. Ci pentru că eram în lumea mea cu Eu pe care îl iubeam și eram egoistă chiar.
Bună Ziua Beatrice, fetița mea.
Ce m-aș fi făcut eu fără ea? m-am întrebat.
M-aș fi descurcat, mi-am răspuns singură.
Aș fi fost fericită, mi-aș fi continuat existența într-un mod firesc, fără să am habar de acest viitor, care îmi e acum prezent. Care îmi este acum aer.
Am adus pe lume un 2.800 kg de omuleț care m-a acoperit cu un nou Eu diferit de cel de odinioară, mai bun, mai matur.
Credeam că sunt puternică.
Aha, precis. Cand?
Când am născut și eram năucă, cu dureri specifice perioadei, cu pieptul ca piatra, cu ușoară depresie post-partum care a evoluat o dată cu toate noutățile primite.
Dar, ușor-ușor, copilul ăsta frumos, cu ochi negri și gene lungi, s-a cuibărit în mine și în tot ce înseamnă simțuri.
Am dat peste o dragoste copleșitoare și greu de înțeles.
Am schimbat 2 universități cu profiluri total opuse, am lucrat toți 3 ani de facultate. Am făcut voluntariat. Examenele le susțineam în sesiunile repetate (cu toți studenții bravo). Viața socială – era de invidiat – film/teatru/concerte. Mâncam în oraș mai des decât acasă, haine îmi cupăram o dată în lună precis. Aveam prieteni cu care mă distram nebuneşte, aveam timp să citesc, să merg la sală, să învăț, să ajut, să cresc. Aveam obiceiuri sufletești care le repetam și-mi dădeau energie. Eram unica dintre prietenele mele pe care eu le măritam imaginar zicându-le ,,Eu încă cu copii voștri mă voi juca, după, poate îl voi avea pe al meu" (hahahah eu sunt prima cu copil).
Făceam destule înainte.
Îmi plăcea viața mea, aș fi de-a dreptul fățarnică să nu recunosc asta.
După l-am întâlnit pe tatăl Beatricei. Știți cât de poveste e la început. Eram cu capul în nori și cum, necum, m-am descurcat să fiu un copil mare până când m-am măritat.
Nici în timpul sarcinii nu m-am schimbat prea mult. Erau ceasuri în care nici nu realizam că sunt însărcinată. Nu conștientizam, dar nu pentru că nu voiam copil. Nu. Nu. Ci pentru că eram în lumea mea cu Eu pe care îl iubeam și eram egoistă chiar.
Bună Ziua Beatrice, fetița mea.
Ce m-aș fi făcut eu fără ea? m-am întrebat.
M-aș fi descurcat, mi-am răspuns singură.
Aș fi fost fericită, mi-aș fi continuat existența într-un mod firesc, fără să am habar de acest viitor, care îmi e acum prezent. Care îmi este acum aer.
Am adus pe lume un 2.800 kg de omuleț care m-a acoperit cu un nou Eu diferit de cel de odinioară, mai bun, mai matur.
Credeam că sunt puternică.
Aha, precis. Cand?
Când am născut și eram năucă, cu dureri specifice perioadei, cu pieptul ca piatra, cu ușoară depresie post-partum care a evoluat o dată cu toate noutățile primite.
Dar, ușor-ușor, copilul ăsta frumos, cu ochi negri și gene lungi, s-a cuibărit în mine și în tot ce înseamnă simțuri.
Am dat peste o dragoste copleșitoare și greu de înțeles.
Aș fi putut să trăiesc fără să fiu mamă, dar aș fi pierdut tot ce am mai scump acum pe lume.
Da, aș fi putut să exist fără să fiu mamă, dar nu aș fi știut că în prezența ei pot fi un alt om – mai bun.
Aș fi putut să trăiesc fără să fiu mamă, dar nu m-aș fi cunoscut niciodată cu adevărat.
Da, aș fi putut să exist fără să fiu mamă, dar nu aș fi știut că în prezența ei pot fi un alt om – mai bun.
Aș fi putut să trăiesc fără să fiu mamă, dar nu m-aș fi cunoscut niciodată cu adevărat.
ARTICOLE RECOMANDATE
© All Right Reserved. Prietenamea - Personal blog.
